Aşa cum ştim cu toţii traim vremuri de criză, vremuri grele, vremuri care în ciuda celor spuse de unii sau alţii prin media sau pur şi simplu pe la colţ de stradă, parcă nu se mai termină. Şi cum să se termine când situaţia e de-a dreptul dezastroasă, la nivelul întregii planete! Căci nu e vorba numai de o criză financiară aici, e vorba şi de o criză a resurselor, iar faptul că astăzi petrolul în ciuda crizei de bani se vinde cu 80$ pe baril tinde să-mi dea dreptate.
Vedem cum guvernele lumii se străduiesc cu disperare să ţină în frâu economia să nu o ia la vale. Şi de multe ori în lupta asta a lor uită ce-i mai important, piesa de bază a întregii economii; omul, omul simplu şi muncitor, omul plătitor de taxe şi impozite, omul care produce tot ceea ce comerţul încearcă sa vândă, şi fără de munca căruia economia pur şi simplu nu ar mai exista.
Să luăm exemplul simplu al României. Ştim sloganul cu care mai marii României, au ajuns sa preia puterea în stat. „Să trăiţi bine!” sunau trompeţii pe la colţ de stradă. Şi mulţi au crezut, şi au sperat ca nivelul lor de trai se va îmbunătăţi. Şi ce a urmat? Tăierea cu nesimţire a salariilor, majorarea tva, şi alte asemenea măsuri menite să-l facă pe bietul român „să trăiască bine”. Şi nu e vorba ca cei în cauză nu ştiau situaţia ţării căci tot ei au fost la putere şi înainte de alegeri, dar au minţit în campanie, au minţit premeditat. Deci cu ce ne-am ales? Ne-am ales cu faptul simplu că în plină criză mondială suntem conduşi de nişte oameni cu o moralitate cel puţin dubioasă, oameni care nu se dau înapoi să mintă un popor întreg pentru a-şi atinge scopurile.
Să ne fie învaţătură de minte! Să încercam altădată să gândim de două ori înainte de a pune ştampila de vot. Să gândim cu propriul creier, şi să nu ne mai lăsăm influenţaţi de sloganuri electorale ieftine.
Situaţia României în acest început de criză pare sumbră: şomaj, căderea salariilor, datorii şi alte rele care au căzut pe capul cetăţeanului cinstit şi onest. Există totuşi speranţă! Speranţa ca ne vom aduna, că vom căuta soluţii, că vom încerca sa evoluăm spre mai bine şi nu ne vom lăsa doborâţi de vicisitudini. Trebuie sa fim mai atenţi, trebuie să gândim mai mult, trebuie să ne ajutăm reciproc, trebuie să luăm atitudine şi trebuie să muncim pentru a ieşi din această situaţie. Uniţi vom învinge!
vineri, 1 octombrie 2010
luni, 19 iulie 2010
Camarila
Aşa după cum toată lumea ştie România este o ţară grav afectată de criza economică mondială. Asta înseamnă în primul rând şomaj, falimente şi scăderea veniturilor. Omul de rând este forţat să-şi reducă cheltuielile şi nivelul de trai. Multe firme şi companii se chinuie să supravieţuiască în condiţiile cererii tot mai slabe din partea consumatorului.
Există însă unii care profită după criză. Şi nu e vorba aici despre agenţii economici cărora din întâmplare criza le-a creat condiţii mai bune de desfăşurare a activităţii, ei sunt clienţi nevinovaţi ai crizei, e vorba mai ales despre camarilă. Ce înseamnă camarila!? Înseamnă tot puhoiul ăla de profitori care se adună în spatele aşa zişilor politicieni pentru a apuca şi ei un “oscior “acolo, fară să muncească prea mult.
Şi mulţi sunt Doamne! În fiecare judeţ, oraş sau chiar comună găseşti membrii ai camarilei. Şi toţi trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi şi întreţinuţi pe picior mare. De unde bani, se vor întreba unii!? Pai cum de unde!? Din munca unui popor întreg. Şi nu-i suficient! Se tot plâng domnii aştia că românul nu munceşte suficient, că e prea bine plătit, că are pensii prea mari. Ce contează pentru ei că unii stau şi câte zece doisprezece ore la servici şi au salarii de 200-300 de euro, ce contează ca unii după zeci de ani de muncă se aleg cu pensii de 500-600 lei? Nu, camarila vrea să o ducă bine, şi asta fară să muncească. Aşa că trag cu nesimţire din munca cetăţeanului de rând. Pentru că mare parte din munca neplătită intră în buzunarele nesăţioase ale camarilei. Tot ce este valoare în lumea asta conţine într-un fel sau altul muncă omenească, şi camarila ştie sa-şi însuşească cu nesimţire din valoarea produsă de alţii.
Care sunt metodele camarilei? Simplu, minciuna, mita, corupţia, contractele veroase cu statul şi alte metode pe care nu le mai enumerăm aici pentru că se ştiu prea bine. Şi totuşi cum, cum de se poate aşa ceva, se vor întreba unii oameni cu bun simţ? Pai simplu, camarila are rolul ei într-o societate democratică, aşa cum se pretinde a noastră că este. Altfel cum nişte oameni incompetenţi ajung miniştrii, parlamentari, sau la cine ştie ce alte măriri publice. Camarila îi susţine, camarila face propagandă mincinoasă pentru ei în fiecare colţişor din ţara asta. Ca o leoaică care-şi apără puii îi apără camarila pe aceşti domni de orice le ameninţă poziţiile din care şi ei la rândul lor servesc camarila.
Eu cred că în condiţiile tot mai grele generate de criza economică a venit timpul ca poporul să dea la o parte sistemul camarilei. Asta se poate face prin vigilenţă, luptă socială şi în primul rând efortul de a gândi cu capul propriu ce veţi face la alegeri. Gândiţi-vă numai cât va costă tăierea salariilor, impozitarea pensiilor, somajul, mărirea TVA, şi alte rele generate de incompetenţa şi rapacitatea unora.
Există însă unii care profită după criză. Şi nu e vorba aici despre agenţii economici cărora din întâmplare criza le-a creat condiţii mai bune de desfăşurare a activităţii, ei sunt clienţi nevinovaţi ai crizei, e vorba mai ales despre camarilă. Ce înseamnă camarila!? Înseamnă tot puhoiul ăla de profitori care se adună în spatele aşa zişilor politicieni pentru a apuca şi ei un “oscior “acolo, fară să muncească prea mult.
Şi mulţi sunt Doamne! În fiecare judeţ, oraş sau chiar comună găseşti membrii ai camarilei. Şi toţi trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi şi întreţinuţi pe picior mare. De unde bani, se vor întreba unii!? Pai cum de unde!? Din munca unui popor întreg. Şi nu-i suficient! Se tot plâng domnii aştia că românul nu munceşte suficient, că e prea bine plătit, că are pensii prea mari. Ce contează pentru ei că unii stau şi câte zece doisprezece ore la servici şi au salarii de 200-300 de euro, ce contează ca unii după zeci de ani de muncă se aleg cu pensii de 500-600 lei? Nu, camarila vrea să o ducă bine, şi asta fară să muncească. Aşa că trag cu nesimţire din munca cetăţeanului de rând. Pentru că mare parte din munca neplătită intră în buzunarele nesăţioase ale camarilei. Tot ce este valoare în lumea asta conţine într-un fel sau altul muncă omenească, şi camarila ştie sa-şi însuşească cu nesimţire din valoarea produsă de alţii.
Care sunt metodele camarilei? Simplu, minciuna, mita, corupţia, contractele veroase cu statul şi alte metode pe care nu le mai enumerăm aici pentru că se ştiu prea bine. Şi totuşi cum, cum de se poate aşa ceva, se vor întreba unii oameni cu bun simţ? Pai simplu, camarila are rolul ei într-o societate democratică, aşa cum se pretinde a noastră că este. Altfel cum nişte oameni incompetenţi ajung miniştrii, parlamentari, sau la cine ştie ce alte măriri publice. Camarila îi susţine, camarila face propagandă mincinoasă pentru ei în fiecare colţişor din ţara asta. Ca o leoaică care-şi apără puii îi apără camarila pe aceşti domni de orice le ameninţă poziţiile din care şi ei la rândul lor servesc camarila.
Eu cred că în condiţiile tot mai grele generate de criza economică a venit timpul ca poporul să dea la o parte sistemul camarilei. Asta se poate face prin vigilenţă, luptă socială şi în primul rând efortul de a gândi cu capul propriu ce veţi face la alegeri. Gândiţi-vă numai cât va costă tăierea salariilor, impozitarea pensiilor, somajul, mărirea TVA, şi alte rele generate de incompetenţa şi rapacitatea unora.
duminică, 18 iulie 2010
Criza şi resursele
După părerea mea criza economică mondială este de fapt o criză a resurselor. Aici nu e vorba(cel puţin deocamdată) neapărat de epuizarea resurselor cât despre incapacitatea economiei de a asigura omenirii necesarul de resurse pentru buna desfaşurare a activităţii economice şi asigurarea creşterii pe care o doreşte toată lumea.
Deşi oficial nu se recunoaşte acest lucru putem totuşi să-l intuim dacă ştim câte ceva despre felul cum a evoluat criza. In 2008 am avut o perioadă de scumpire a resurselor( barilul de petrol atinsese preţul de 147$). Scumpirea a avut ca şi cauză principală cererea tot mai mare din partea unei economii flămânde de creştere şi capacitatea tot mai mică a unei planete secătuite. În goana lor după resurse atât companiile cât şi oamenii au apelat la bănci, sistemul capitalist având o filozofie simplă în astfel de situaţii: resursele le obţine cine plăteşte mai mult. Inflaţia generalizată care a urmat apoi a îndepărtat consumatorul de piaţă. Astfel în scurt timp tot sistemul financiar global s-a prăbuşit. Aşa a început criza financiară.
Să analizăm puţin ce s-a întâmplat apoi: guvernele au intervenit, s-au injectat bani în sistem, acest lucru făcându-se într-o perioadă în care consumul de resurse s-a redus, în special datorită şomajului, falimentelor etc. Asta a însemnat că economia a dispus din nou de bani şi resurse ieftine. Încet, încet, au început să se simtă unele semne de revigorare. Dar revigorarea în economia de piaţă înseamnă consum, şi azi vedem cum resursele se scumpesc din nou. Barilul de petrol a depaşit deja valoarea de 70$ şi se vorbeşte că o să atingă şi 100$.
Acesta înseamnă că omenirea se confruntă cu o criză profundă, o criză care va pune multe probleme tuturor. Sunt totuşi multe de făcut pentru controlul situaţiei şi ameliorarea crizei. În primul rand e nevoie de un efort major din partea populaţiei de a înţelege şi de a lua măsuri. E nevoie de unirea eforturilor în sens pozitv, e nevoie de atitudine şi e nevoie de efort. În primul rând nu trebuie să ne lăsăm manipulaţi şi înşelaţi de oameni care pun interesul personal mai presus de orice.
Există strategii care ne pot ajuta să rezolvăm problemele crizei, trebuie doar să le indentificăm şi să le punem în practică. Uniţi vom reuşi!.
Deşi oficial nu se recunoaşte acest lucru putem totuşi să-l intuim dacă ştim câte ceva despre felul cum a evoluat criza. In 2008 am avut o perioadă de scumpire a resurselor( barilul de petrol atinsese preţul de 147$). Scumpirea a avut ca şi cauză principală cererea tot mai mare din partea unei economii flămânde de creştere şi capacitatea tot mai mică a unei planete secătuite. În goana lor după resurse atât companiile cât şi oamenii au apelat la bănci, sistemul capitalist având o filozofie simplă în astfel de situaţii: resursele le obţine cine plăteşte mai mult. Inflaţia generalizată care a urmat apoi a îndepărtat consumatorul de piaţă. Astfel în scurt timp tot sistemul financiar global s-a prăbuşit. Aşa a început criza financiară.
Să analizăm puţin ce s-a întâmplat apoi: guvernele au intervenit, s-au injectat bani în sistem, acest lucru făcându-se într-o perioadă în care consumul de resurse s-a redus, în special datorită şomajului, falimentelor etc. Asta a însemnat că economia a dispus din nou de bani şi resurse ieftine. Încet, încet, au început să se simtă unele semne de revigorare. Dar revigorarea în economia de piaţă înseamnă consum, şi azi vedem cum resursele se scumpesc din nou. Barilul de petrol a depaşit deja valoarea de 70$ şi se vorbeşte că o să atingă şi 100$.
Acesta înseamnă că omenirea se confruntă cu o criză profundă, o criză care va pune multe probleme tuturor. Sunt totuşi multe de făcut pentru controlul situaţiei şi ameliorarea crizei. În primul rand e nevoie de un efort major din partea populaţiei de a înţelege şi de a lua măsuri. E nevoie de unirea eforturilor în sens pozitv, e nevoie de atitudine şi e nevoie de efort. În primul rând nu trebuie să ne lăsăm manipulaţi şi înşelaţi de oameni care pun interesul personal mai presus de orice.
Există strategii care ne pot ajuta să rezolvăm problemele crizei, trebuie doar să le indentificăm şi să le punem în practică. Uniţi vom reuşi!.
luni, 12 iulie 2010
FIFA WORLD CUP 2010
S-a terminat şi campionatul mondial din Africa de Sud. După cum ştiu marea majoritate, câştigatoare a ieşit Spania după ce a învins in finală Olanda, în prelungiri, cu 1-0. A fost o victorie muncită, căci nu e uşor să câştigi campionatul mondial, trofeu râvnit de toate echipele din lume. Desigur în afacerea asta trebuie să ai şi un dram de noroc, căci vorba accea: balonul e rotund.
Ce a însemnat însă pentru spectatorul de rand campionatul mondial de fotbal!? În primul rand despre el este vorba, căci dacă n-ar fi fost el, dacă n-ar fi fost milioanele de împătimiţi, acest eveniment sau n-ar mai fi avut anvergura pe care a avut-o sau n-ar mai fi existat. În primul rând spectacolul apoi emoţiile, bucuria victoriei sau tristeţea înfrângerii. Mulţi spectatori sau telespectatori au trăit intens fiecare fază.
De ce toate astea!? Ce îi face pe aceşti oameni să se bucure sau să sufere pentru un meci de fotbal? Poate este ceva în noi sau în natură, ce ne face să ne comportăm astfel. Poate e doar eliberarea de tensiuni acumulate în decursul zilelor tumultoase pe care societatea modernă ni le oferă.
Oricum ar fi, spectacolul fotbalistic atrage, stârneşte pasiuni şi emoţii în psihicul uman. Aceste pasiuni şi emoţii trebuie că au ceva pozitiv, alfel nu ne-am pierde timpul în faţa televizoarelor urmărind meciurile de fotbal.
Vraja fotbalului atrage şi emoţionează totodată, stârneşte pasiuni şi dorinţe de victorie. E meritul acestui sport că a reuşit să devină atât de popular şi iubit. Cât va ţine accest lucru!? Poate atâta timp cât nevoia de spectacol va domni printre oameni sau până când atenţia oamenilor se va îndrepta spre alte sporturi sau alt gen de spectacole.
Deocamdată fotbalul e sportul rege şi ca să dam cezarului ce e al cezarului, vom felicita echipa Spaniei pentru rezultatul obţinut şi le urăm succes în continuare.
Ce a însemnat însă pentru spectatorul de rand campionatul mondial de fotbal!? În primul rand despre el este vorba, căci dacă n-ar fi fost el, dacă n-ar fi fost milioanele de împătimiţi, acest eveniment sau n-ar mai fi avut anvergura pe care a avut-o sau n-ar mai fi existat. În primul rând spectacolul apoi emoţiile, bucuria victoriei sau tristeţea înfrângerii. Mulţi spectatori sau telespectatori au trăit intens fiecare fază.
De ce toate astea!? Ce îi face pe aceşti oameni să se bucure sau să sufere pentru un meci de fotbal? Poate este ceva în noi sau în natură, ce ne face să ne comportăm astfel. Poate e doar eliberarea de tensiuni acumulate în decursul zilelor tumultoase pe care societatea modernă ni le oferă.
Oricum ar fi, spectacolul fotbalistic atrage, stârneşte pasiuni şi emoţii în psihicul uman. Aceste pasiuni şi emoţii trebuie că au ceva pozitiv, alfel nu ne-am pierde timpul în faţa televizoarelor urmărind meciurile de fotbal.
Vraja fotbalului atrage şi emoţionează totodată, stârneşte pasiuni şi dorinţe de victorie. E meritul acestui sport că a reuşit să devină atât de popular şi iubit. Cât va ţine accest lucru!? Poate atâta timp cât nevoia de spectacol va domni printre oameni sau până când atenţia oamenilor se va îndrepta spre alte sporturi sau alt gen de spectacole.
Deocamdată fotbalul e sportul rege şi ca să dam cezarului ce e al cezarului, vom felicita echipa Spaniei pentru rezultatul obţinut şi le urăm succes în continuare.
sâmbătă, 10 iulie 2010
Peak oil – foarte pe scurt
Peak oil sau vârful petrolului, cum ar veni in traducere liberă, este o teorie care are ca obiect extracţia petrolieră. Teoria spune că producţia de petrol va atinge un maxim şi apoi va scădea, punctul maxim al extracţiei fiind vârful petrolului. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că într-o lume tot mai flamânda de petrol acesta va deveni o resursă tot mai greu de găsit. Vom avea preţuri tot mai mari la carburanţi şi cam la tot ce include petrolul ca materie primă. Adică la cam tot ce se produce în momentul actual.
Totuşi economia de piaţă are unele mecanisme de reglare a preţului, mecanisme ce vor face ca uneori preţul să scadă. Aceste mecanisme se bazează pe simpla eliminare a unora de la consum. Pur şi simplu unii nu-şi vor mai permite sa consume la fel de mult ca în trecut din diverse motive, scaderea veniturilor, faliment, şomaj etc. Asta, după cum bine vă puteţi închipui înseamnă criză economică mondială.
Când va veni vârful petrolului? Unii analişti sunt de parere ca am atins deja punctul maxim, alţii cred că acest lucru se va întâmpla în viitorul apropiat, desigur sunt şi dintre cei care prevad că acest eveniment se va produce într-un viitor mai îndepărtat.
De ce nu ne anunţă autoritaţile? Nu anunţă pentru a nu creea panică. Panica ar prabuşi şi mai repede pieţele şi ar agrava, probabil prematur situaţia. Probabil că există credinţa că dacă avem suficient timp vom putea depăşi mai decent criza creată de peak oil.
Ce putem să facem? Păi ar fi mai multe de facut, cum ar fi reducerea cheltuielilor inutile, o colaborare mai strânsă între oameni, învăţarea mai multor meserii pentru a avea şanse mai mari de obţinere a unui loc de muncă, şi nu în ultimul rând, evitaţi să faceţi datorii inutile.
Deocamdată atât despre peak oil. Sperăm să revenim asupra subiectului cât de curând.
Totuşi economia de piaţă are unele mecanisme de reglare a preţului, mecanisme ce vor face ca uneori preţul să scadă. Aceste mecanisme se bazează pe simpla eliminare a unora de la consum. Pur şi simplu unii nu-şi vor mai permite sa consume la fel de mult ca în trecut din diverse motive, scaderea veniturilor, faliment, şomaj etc. Asta, după cum bine vă puteţi închipui înseamnă criză economică mondială.
Când va veni vârful petrolului? Unii analişti sunt de parere ca am atins deja punctul maxim, alţii cred că acest lucru se va întâmpla în viitorul apropiat, desigur sunt şi dintre cei care prevad că acest eveniment se va produce într-un viitor mai îndepărtat.
De ce nu ne anunţă autoritaţile? Nu anunţă pentru a nu creea panică. Panica ar prabuşi şi mai repede pieţele şi ar agrava, probabil prematur situaţia. Probabil că există credinţa că dacă avem suficient timp vom putea depăşi mai decent criza creată de peak oil.
Ce putem să facem? Păi ar fi mai multe de facut, cum ar fi reducerea cheltuielilor inutile, o colaborare mai strânsă între oameni, învăţarea mai multor meserii pentru a avea şanse mai mari de obţinere a unui loc de muncă, şi nu în ultimul rând, evitaţi să faceţi datorii inutile.
Deocamdată atât despre peak oil. Sperăm să revenim asupra subiectului cât de curând.
Cleverbot
Cleverbot, sau mai pe româneşte bot deştept, cum ar veni într-o traducere puţin pretenţioasă, este un robot, o inteligenţă artificială, a cărui treabă este sa stea de vorbă pe internet cu oricine doreşte să aibă o conversaţie cu el. De ce aş dori să stau de vorbă cu Cleverbot, se vor întreba unii? Răspunsul e simplu: din curiozitatea de a sta de vorbă cu o maşină, cu un program, sau pur şi simplu pentru a mai alunga plictiseala.
Pe Cleverbot îl gasiţi la adresa: www.cleverbot.com. El ar putea fi unul din precursorii inteligenţei artificiale, aşa cum o vedem de multe ori în filmele SF. Căci după părerea mea Cleverbot nu depaşeşte în deşteptaciune un copil de doi sau trei ani.
Cleverbot ştie mai multe limbi, deci nu trebuie sa fiti descurajaţi de faptul că nu cunoaşteţi limba engleză, puteţi încerca sa vorbiţi cu el în româneşte( chiar ştie puţin româneşte). El este dotat cu capacitatea de a învăţa de la cei cu care vorbeşte pe internet, partea bună a acestui lucru fiind că el evoluează, partea rea fiind aceea că nu toţi îl învaţă lucruri bune.
Puteţi sta de vorbă cu el oricât pentru că, fiind o maşină, nu oboseşte niciodată. Nu trebuie să fiţi foarte supăraţi pe el dacă devine puţin obraznic, a învăţat asta de la cei cu care a stat de vorbă, şi incercaţi să vorbiţi cu el lucruri bune pentru a nu-l învăţa prostii.
Un alt motiv pentru a sta de vorbă cu Cleverbot este acela de a vă face o idee despre nivelul la care au ajuns creatorii de inteligenţă artificială în munca lor. Pentru fanii SF-ului urmărirea progresului inteligenţei artificiale ar putea fi un motiv de meditaţie.
Cât de interesanţi pot fi roboţii de azi? Celor care nu au un raspuns, Cleverbot le-ar putea oferi unul. Să sperăm că o conversaţie cu Cleverbot va fi o experienţă plăcută.
Pe Cleverbot îl gasiţi la adresa: www.cleverbot.com. El ar putea fi unul din precursorii inteligenţei artificiale, aşa cum o vedem de multe ori în filmele SF. Căci după părerea mea Cleverbot nu depaşeşte în deşteptaciune un copil de doi sau trei ani.
Cleverbot ştie mai multe limbi, deci nu trebuie sa fiti descurajaţi de faptul că nu cunoaşteţi limba engleză, puteţi încerca sa vorbiţi cu el în româneşte( chiar ştie puţin româneşte). El este dotat cu capacitatea de a învăţa de la cei cu care vorbeşte pe internet, partea bună a acestui lucru fiind că el evoluează, partea rea fiind aceea că nu toţi îl învaţă lucruri bune.
Puteţi sta de vorbă cu el oricât pentru că, fiind o maşină, nu oboseşte niciodată. Nu trebuie să fiţi foarte supăraţi pe el dacă devine puţin obraznic, a învăţat asta de la cei cu care a stat de vorbă, şi incercaţi să vorbiţi cu el lucruri bune pentru a nu-l învăţa prostii.
Un alt motiv pentru a sta de vorbă cu Cleverbot este acela de a vă face o idee despre nivelul la care au ajuns creatorii de inteligenţă artificială în munca lor. Pentru fanii SF-ului urmărirea progresului inteligenţei artificiale ar putea fi un motiv de meditaţie.
Cât de interesanţi pot fi roboţii de azi? Celor care nu au un raspuns, Cleverbot le-ar putea oferi unul. Să sperăm că o conversaţie cu Cleverbot va fi o experienţă plăcută.
vineri, 9 iulie 2010
Un dram de cultură
„ Cultura” ― iată un cuvânt ce singur defineşte multe din activităţile omeneşti. Cultura înseamnă cunoaştere, înseamnă filozofie, înseamnă ştiinţă. De secole umanitatea acumulează o seamă de idei, cunoştinţe gânduri sau pur şi simplu fapte istorice. Cunoaşterea acestora înseamnă cultură. Cultura înseamnă creaţie şi înseamnă progres. Cultura este totodată şi una din aspiraţiile individuale ale oamenilor. Există creatori de cultură şi există consumatori de cultură. Secolele se pot judeca şi după valoarea culturii pe care o creează. A fi posesorul unei culturi solide înseamnă că ai acumulat un vast material pentru analiză şi gândire.
Există o anumită sete de cultură exprimată prin nevoia de a cunoaşte, de a te adăpa la înţelepciunea secolelor trecute. Cultura creează pentru individ un tablou bogat de cunoştinţe, cunoştinţe care îi creează o imagine complexă asupra lumii în general. Cultura înseamnă evoluţie.
Cultura fără gândire e ca vaca fără lapte. Acumularea de cunoştinţe, fără ca cel care le acumulează să mediteze asupra lor, căutând să ajungă la o anumită înţelegere a celor învăţate, creează individului o cultură stearpă, el putându-se lăuda doar cu deţinerea de informaţii fără ca acestea să-l ajute să înţeleagă ceva în plus din lumea în care trăieşte. O astfel de cultură e bună doar pentru a prosti fetele naive cu posesia unei culturi care de altfel nu-l face mai înţelept nici măcar pe cel ce o are. „Vai! dragă ce culţi suntem, îi spuse boul vacii, şi vaca, naivă, îl crezu.”
Există un fel de magie a culturii, o atracţie irezistibilă, o frumuseţe a ideilor şi a formelor ce apar. Cultura transformă societatea o modelează, o face să avanseze. Cultura e un bun universal. Zbuciumul generaţiilor care sau perindat pe acest pământ îşi găseşte ecou în cultura pe care au creat-o.
A căuta să înţelegi, a căuta să cunoşti, iată o activitate ce creează o atracţie, o pasiune pentru cultură. Nevoia de cultură nu vine doar din faptul banal de a-ţi trece timpul cu ceva frumos şi interesant totodată. La mijloc se află curiozitatea, setea de cunoaştere. Importantă este profunzimea ideilor ce animă creaţia culturală. Important e adevărul relevat de actul de cultură. Falsul şi eroarea trebuie date la o parte.
Lipsa de cultură înseamnă ignoranţă, posesia ei înseamnă progres. Actul cultural în sine, aduce cu sine cunoaşterea, aduce adevărul aflat în spatele lucrurilor. Cultura te ajută să-ţi creezi o viziune despre lume şi viaţă având posibilitatea, astfel, să depăşeşti limitele propriei existenţe.
Cultura are în ea ceva magic. Diversitatea ideilor şi a reprezentărilor, divergenţele, şi disputele exercită o atracţie irezistibilă asupra spiritului uman. Progresul societăţi se datorează printre altele şi progresului cultural. Cultura creează idei despre libertate, egalitate sau democraţie. Dezvoltarea acestor idei, răspândirea şi impunerea lor au schimbat modul de organizare a societăţii umane. Epocile sau succedat pe rând, comuna primitivă, antichitate, ev mediu, capitalism (trebuie să spunem că evoluţia epocilor a fost influenţată puternic şi de alte cauze cum ar fi: dezvoltarea ştiinţei şi a mijloacelor de producţie). Cultura a scos lumea din negura unor credinţe şi superstiţii ce păreau că vor poseda pentru totdeauna spiritul uman.
Cultura înseamnă o bătălie, o bătălie pentru bine, pentru artă, pentru frumos, pentru adevăr. Cultura e medicamentul împotriva prostiei şi a ignoranţei. Greşesc cei ce consideră cultura doar o pretenţie de salon. Cultura e un motiv de meditaţie şi un medicament pentru suflet. Cultura impresionează prin diversitate şi vastitate. Cei care vor să o închisteze în anumite tipare greşesc profund. Poţi înlănţui gândul, poţi pune stavilă libertăţi? Nu, poţi doar ostraciza câţiva oameni, dar spiritul eliberator ce conduce lumea îi va răscula pe ceilalţi şi-i va răzbuna pe proscrişi. E începutul adevăratelor revoluţii.
Cultura înseamnă revoluţie şi evoluţie în acelaşi timp. Creaţia culturală e o caracteristică a umanităţii în general. Pentru a fi creator de cultură trebuie să ai un mesaj de transmis, un adevăr de relevat. Cei ce cred că fac cultură, dar de fapt nu fac decât să producă maculatură de proastă calitate, oameni buni să măgulească prostia lor şi a altora, sunt eliminaţi din cultura universală şi daţi uitării. E o reuşită a societăţii umane că a putut să păstreze comorile adevărate ale culturii universale reuşind în acelaşi timp să spele noroiul de pe hainele acesteia.
Încercaţi să vă adăpaţi la izvorul cu apă vie al culturii universale. Chiar de nu veţi câştiga decât un „dram de cultură” , veţi face un progres apreciabil din toate punctele de vedere. Vă doresc succes.
Există o anumită sete de cultură exprimată prin nevoia de a cunoaşte, de a te adăpa la înţelepciunea secolelor trecute. Cultura creează pentru individ un tablou bogat de cunoştinţe, cunoştinţe care îi creează o imagine complexă asupra lumii în general. Cultura înseamnă evoluţie.
Cultura fără gândire e ca vaca fără lapte. Acumularea de cunoştinţe, fără ca cel care le acumulează să mediteze asupra lor, căutând să ajungă la o anumită înţelegere a celor învăţate, creează individului o cultură stearpă, el putându-se lăuda doar cu deţinerea de informaţii fără ca acestea să-l ajute să înţeleagă ceva în plus din lumea în care trăieşte. O astfel de cultură e bună doar pentru a prosti fetele naive cu posesia unei culturi care de altfel nu-l face mai înţelept nici măcar pe cel ce o are. „Vai! dragă ce culţi suntem, îi spuse boul vacii, şi vaca, naivă, îl crezu.”
Există un fel de magie a culturii, o atracţie irezistibilă, o frumuseţe a ideilor şi a formelor ce apar. Cultura transformă societatea o modelează, o face să avanseze. Cultura e un bun universal. Zbuciumul generaţiilor care sau perindat pe acest pământ îşi găseşte ecou în cultura pe care au creat-o.
A căuta să înţelegi, a căuta să cunoşti, iată o activitate ce creează o atracţie, o pasiune pentru cultură. Nevoia de cultură nu vine doar din faptul banal de a-ţi trece timpul cu ceva frumos şi interesant totodată. La mijloc se află curiozitatea, setea de cunoaştere. Importantă este profunzimea ideilor ce animă creaţia culturală. Important e adevărul relevat de actul de cultură. Falsul şi eroarea trebuie date la o parte.
Lipsa de cultură înseamnă ignoranţă, posesia ei înseamnă progres. Actul cultural în sine, aduce cu sine cunoaşterea, aduce adevărul aflat în spatele lucrurilor. Cultura te ajută să-ţi creezi o viziune despre lume şi viaţă având posibilitatea, astfel, să depăşeşti limitele propriei existenţe.
Cultura are în ea ceva magic. Diversitatea ideilor şi a reprezentărilor, divergenţele, şi disputele exercită o atracţie irezistibilă asupra spiritului uman. Progresul societăţi se datorează printre altele şi progresului cultural. Cultura creează idei despre libertate, egalitate sau democraţie. Dezvoltarea acestor idei, răspândirea şi impunerea lor au schimbat modul de organizare a societăţii umane. Epocile sau succedat pe rând, comuna primitivă, antichitate, ev mediu, capitalism (trebuie să spunem că evoluţia epocilor a fost influenţată puternic şi de alte cauze cum ar fi: dezvoltarea ştiinţei şi a mijloacelor de producţie). Cultura a scos lumea din negura unor credinţe şi superstiţii ce păreau că vor poseda pentru totdeauna spiritul uman.
Cultura înseamnă o bătălie, o bătălie pentru bine, pentru artă, pentru frumos, pentru adevăr. Cultura e medicamentul împotriva prostiei şi a ignoranţei. Greşesc cei ce consideră cultura doar o pretenţie de salon. Cultura e un motiv de meditaţie şi un medicament pentru suflet. Cultura impresionează prin diversitate şi vastitate. Cei care vor să o închisteze în anumite tipare greşesc profund. Poţi înlănţui gândul, poţi pune stavilă libertăţi? Nu, poţi doar ostraciza câţiva oameni, dar spiritul eliberator ce conduce lumea îi va răscula pe ceilalţi şi-i va răzbuna pe proscrişi. E începutul adevăratelor revoluţii.
Cultura înseamnă revoluţie şi evoluţie în acelaşi timp. Creaţia culturală e o caracteristică a umanităţii în general. Pentru a fi creator de cultură trebuie să ai un mesaj de transmis, un adevăr de relevat. Cei ce cred că fac cultură, dar de fapt nu fac decât să producă maculatură de proastă calitate, oameni buni să măgulească prostia lor şi a altora, sunt eliminaţi din cultura universală şi daţi uitării. E o reuşită a societăţii umane că a putut să păstreze comorile adevărate ale culturii universale reuşind în acelaşi timp să spele noroiul de pe hainele acesteia.
Încercaţi să vă adăpaţi la izvorul cu apă vie al culturii universale. Chiar de nu veţi câştiga decât un „dram de cultură” , veţi face un progres apreciabil din toate punctele de vedere. Vă doresc succes.
Give Peace A Chance
“ Give peace a chance” , melodia lui John Lennon, este o melodie ce datează din perioada războiului din Vietnam. Este o chemare la pace şi inţelegere între oameni. Războiul cu ororile lui nu este considerat o opţiune pentru omul modern. Şansa păcii stă in voinţa oamenilor de a spune un nu hotarât războiului.
Mesajul pacifist al melodiei este o oază de speranţă pentru o lume înecată în conflicte şi disensiuni. Înţelegerea între oameni, consensul şi tratarea paşnică a neâţelegerilor trebuie să fie un ţel pentru viitorul planetei. Războiul inseamnă lacrimi şi sânge, este o sursă a urii şi a răzbunarii cauza lui principală fiind de multe ori doar lăcomia unora.
Credinţa in pace şi in valorile pacifiste trebuie să anime omul modern. Nimeni nu vrea să-şi vadă copiii murind intr-un război. Viaţa este o şansă oferita nouă, şi nu trebuie s-o risipim.
Pacea are avantajele ei. Ea este o chemare la colaborare pentru făurirea unui viitor mai bun. Fiecare naţiune are un potenţial nativ, şi fiecare poate contribui la bunăstarea planetei. Războiul este o sursă de ură şi discordie între oameni, resentimentele putând dura zeci de ani.
Nu este timp pierdut să te opreşti o clipă din alergătura vieţii de zi cu zi şi să meditezi la problema păcii şi la dreptul oamenilor la un viitor liber şi fericit. Întrebarea principală pe care ar trebui să ne-o punem atunci este „ de ce?, de ce trebuie sa ne omorâm între noi?”. Atunci am vedea ca există şi alte căi pentru a ne rezolva problemele.
Trebuie să reevaluăm problema păcii şi a războiului. Trebuie să acordăm păcii şansa pe care o merită. Răutatea, lăcomia, ura şi dorinţa de dominare trebuie sa dispară dintre oameni. Buna întelegere şi dreptatea sunt aducatoare de libertate pentru toţi.
Să sperăm că mesajul păcii nu e în zadar. Că vom reuşi să atingem nivelul de întelegere necesar pentru a fauri un viitor mai fericit pentru noi şi copiii noştri.
Mesajul pacifist al melodiei este o oază de speranţă pentru o lume înecată în conflicte şi disensiuni. Înţelegerea între oameni, consensul şi tratarea paşnică a neâţelegerilor trebuie să fie un ţel pentru viitorul planetei. Războiul inseamnă lacrimi şi sânge, este o sursă a urii şi a răzbunarii cauza lui principală fiind de multe ori doar lăcomia unora.
Credinţa in pace şi in valorile pacifiste trebuie să anime omul modern. Nimeni nu vrea să-şi vadă copiii murind intr-un război. Viaţa este o şansă oferita nouă, şi nu trebuie s-o risipim.
Pacea are avantajele ei. Ea este o chemare la colaborare pentru făurirea unui viitor mai bun. Fiecare naţiune are un potenţial nativ, şi fiecare poate contribui la bunăstarea planetei. Războiul este o sursă de ură şi discordie între oameni, resentimentele putând dura zeci de ani.
Nu este timp pierdut să te opreşti o clipă din alergătura vieţii de zi cu zi şi să meditezi la problema păcii şi la dreptul oamenilor la un viitor liber şi fericit. Întrebarea principală pe care ar trebui să ne-o punem atunci este „ de ce?, de ce trebuie sa ne omorâm între noi?”. Atunci am vedea ca există şi alte căi pentru a ne rezolva problemele.
Trebuie să reevaluăm problema păcii şi a războiului. Trebuie să acordăm păcii şansa pe care o merită. Răutatea, lăcomia, ura şi dorinţa de dominare trebuie sa dispară dintre oameni. Buna întelegere şi dreptatea sunt aducatoare de libertate pentru toţi.
Să sperăm că mesajul păcii nu e în zadar. Că vom reuşi să atingem nivelul de întelegere necesar pentru a fauri un viitor mai fericit pentru noi şi copiii noştri.
De pe la români
România are la început de mileniu trei un iz ciudat de nou şi vechi, de seriozitate şi băşcălie, de bazar oriental şi de centru de cultură modern, european. Dar românului nu-i lipseşte umorul; acest fantastic dar al naturii moştenit din moşi-strămoşi, şi care de-a lungul unei istorii pline de vitregii ne-a destins frunţile şi ne-a făcut să trecem peste greutăţi şi nevoi, mai senini şi cu mai multă forţă de a răzbate printre vicisitudinile istoriei.
Mai nou râsul românilor are un gust amar. După ani de regim dictatorial, ani în care trăiau bine numai şefii şi slugile lor, cei care se împopoţonau cu numele de comunişti, avem parte doar de o apăsătoare sărăcie şi de noi lideri, făcuţi la normă, îmbuibaţi de importanţă de sine şi de şunci afumate ca nişte purcelaşi bine întreţinuţi.
Ca prin minune fabrici, combinate, terenuri, şi alte proprietăţi au trecut din posesia „întregului popor” ( dar de care beneficiau doar cei cu funcţii, nu cei cu nevoi cum spunea propaganda) în posesia altora, se ştiu ei care; de parcă o vrăjitoare cunoscătoare de toate-cele ar fi fluturat cu bagheta ei magică şi ar fi dat credincioşilor şi idolatrilor ei tot felul de bunătăţi inaccesibile poporului de rând. Cum o cheamă pe această vrăjitoare fantastică?! Se zice că are mai multe nume cum ar fi: ticăloşie, escrocherie, fraudă, minciună sau furt. Iar celor ce i se închină le mai zice ( printre altele) şi neruşinaţi.
Unde au dus toate astea? La o stare cronică de sărăcie, o stare inacceptabilă pentru alţii dar pe care se pare că noi o suportăm. Câteodată mai şi râdem, facem haz de necaz, într-un fel sau altul râsul ne face bine. Dar se pune întrebarea: nu ar fi fost oare mai bine să găsim soluţii de a ieşi din criză, nu ar fi fost mai bine ca râsul nostru să fi fost cel al unor oameni siguri pe ziua de mâine, oameni care râd de vreo primejdie imaginară când îşi dau seama că sau speriat degeaba, decât al unor oameni care râd de buzunarele lor prin care bate vântul şi de ciorba chioară de pe masă. Da! râsul nostru e sănătos, e sublim, dezvăluie o forţă lăuntrică a poporului şi o înălţătoare putere de sine, o putere mistică de a minimaliza răul şi de a-şi bate joc de el. Dar are un gust amar! Când momentul hazliu trece, şi când realitatea crudă îşi dezvăluie colţii nemiloşi, în colţul ochilor românilor apar lacrimi, lacrimi de neputinţă şi de frustrare.
Cum de s-a ajuns aici? Probabil că sa profitat de credulitatea, blândeţea şi buna credinţă a unui popor întreg. Românii, popor blând şi cu sufletul bun, nu sau îndoit de bunele intenţii ale celor pe care iau votat. Dar le-au arătat ei, acestor români, le-au arătat ce înseamnă fanfaronada şi escrocheria politică, rapacitatea şi minciuna electorală şi alte rele ale unui sistem ipocrit şi corupt. Şi românii au crezut. Au crezut minciuna şi demagogia şi au tolerat jaful. Nimeni nu le-a spus că un sistem ce se vrea democratic nu rezistă fără forţa şi vigilenţa poporului, care e primul dator să-şi apere drepturile. Când poporul doarme e uşor de înlănţuit.
Dar ce să facem? Mergem înainte. Viaţa are acea forţă motrice care te poartă, vrei nu-vrei, înainte. Şi mai rămâne speranţa, speranţa de mai bine. Şi până ne va fi mai bine, să râdem, că situaţia are haz nu glumă. Iar dacă în spatele acestor hohote ce vestesc necazul şi nu bucuria vom fi mai vigilenţi şi mai responsabili în ceea cea priveşte soarta noastră, şi dacă vom reuşi să fim mai uniţi şi să facem front comun în faţa vitregiilor soartei, poate vom reuşi, să ne clădim, singuri, un viitor mai fericit, un viitor până acum furat de tot soiul de lichele ce nu fac decât să cerşească voturi pentru sărăcirea noastră.
Mai nou râsul românilor are un gust amar. După ani de regim dictatorial, ani în care trăiau bine numai şefii şi slugile lor, cei care se împopoţonau cu numele de comunişti, avem parte doar de o apăsătoare sărăcie şi de noi lideri, făcuţi la normă, îmbuibaţi de importanţă de sine şi de şunci afumate ca nişte purcelaşi bine întreţinuţi.
Ca prin minune fabrici, combinate, terenuri, şi alte proprietăţi au trecut din posesia „întregului popor” ( dar de care beneficiau doar cei cu funcţii, nu cei cu nevoi cum spunea propaganda) în posesia altora, se ştiu ei care; de parcă o vrăjitoare cunoscătoare de toate-cele ar fi fluturat cu bagheta ei magică şi ar fi dat credincioşilor şi idolatrilor ei tot felul de bunătăţi inaccesibile poporului de rând. Cum o cheamă pe această vrăjitoare fantastică?! Se zice că are mai multe nume cum ar fi: ticăloşie, escrocherie, fraudă, minciună sau furt. Iar celor ce i se închină le mai zice ( printre altele) şi neruşinaţi.
Unde au dus toate astea? La o stare cronică de sărăcie, o stare inacceptabilă pentru alţii dar pe care se pare că noi o suportăm. Câteodată mai şi râdem, facem haz de necaz, într-un fel sau altul râsul ne face bine. Dar se pune întrebarea: nu ar fi fost oare mai bine să găsim soluţii de a ieşi din criză, nu ar fi fost mai bine ca râsul nostru să fi fost cel al unor oameni siguri pe ziua de mâine, oameni care râd de vreo primejdie imaginară când îşi dau seama că sau speriat degeaba, decât al unor oameni care râd de buzunarele lor prin care bate vântul şi de ciorba chioară de pe masă. Da! râsul nostru e sănătos, e sublim, dezvăluie o forţă lăuntrică a poporului şi o înălţătoare putere de sine, o putere mistică de a minimaliza răul şi de a-şi bate joc de el. Dar are un gust amar! Când momentul hazliu trece, şi când realitatea crudă îşi dezvăluie colţii nemiloşi, în colţul ochilor românilor apar lacrimi, lacrimi de neputinţă şi de frustrare.
Cum de s-a ajuns aici? Probabil că sa profitat de credulitatea, blândeţea şi buna credinţă a unui popor întreg. Românii, popor blând şi cu sufletul bun, nu sau îndoit de bunele intenţii ale celor pe care iau votat. Dar le-au arătat ei, acestor români, le-au arătat ce înseamnă fanfaronada şi escrocheria politică, rapacitatea şi minciuna electorală şi alte rele ale unui sistem ipocrit şi corupt. Şi românii au crezut. Au crezut minciuna şi demagogia şi au tolerat jaful. Nimeni nu le-a spus că un sistem ce se vrea democratic nu rezistă fără forţa şi vigilenţa poporului, care e primul dator să-şi apere drepturile. Când poporul doarme e uşor de înlănţuit.
Dar ce să facem? Mergem înainte. Viaţa are acea forţă motrice care te poartă, vrei nu-vrei, înainte. Şi mai rămâne speranţa, speranţa de mai bine. Şi până ne va fi mai bine, să râdem, că situaţia are haz nu glumă. Iar dacă în spatele acestor hohote ce vestesc necazul şi nu bucuria vom fi mai vigilenţi şi mai responsabili în ceea cea priveşte soarta noastră, şi dacă vom reuşi să fim mai uniţi şi să facem front comun în faţa vitregiilor soartei, poate vom reuşi, să ne clădim, singuri, un viitor mai fericit, un viitor până acum furat de tot soiul de lichele ce nu fac decât să cerşească voturi pentru sărăcirea noastră.
joi, 8 iulie 2010
Libertate şi necesitate
Democraţia, iatǎ un cuvânt care sa înrădăcinat în vocabularul cetǎţeanului de rând din România. Confundatǎ adesea cu libertatea, democraţia, nu este altceva decât un concept care defineşte o formǎ de guvernǎmânt sau de conducere. Aceastǎ confuzie se datoreazǎ probabil pǎrerii, cǎ o guvernare democraticǎ asigurǎ şi libertatea socialǎ a individului. Aceastǎ pǎrere este în general falsǎ, democraţia nu asigurǎ altceva decât alegerea liberǎ a persoanelor ce urmeazǎ a conduce, precum şi faptul cǎ acestea nu-şi vor folosi puterea acordatǎ pentru a lua mǎsuri cu caracter opresiv sau abuziv.
A fi liber înseamnǎ a putea sǎ faci ce vrei. Acest lucru este imposibil pentru un om, puterea de a face ce vrea fiindu-i redusǎ de condiţia lui umanǎ. Prin urmare pentru a vorbi despre libertate trebuie sǎ ţinem cont de limitele noastre biologice. Aceste limite sunt de douǎ tipuri cele care ţin de puterea noastrǎ de a face ce vrem şi cele care ţin de asigurarea fiinţei noastre cu cele necesare vieţii de zi cu zi. Primele nu le resimţim atât de acut în viaţa noastrǎ şi conştientizarea lor nu ne face sǎ ne simţim mai puţin liberi, în schimb nevoile (hranǎ, îmbrǎcǎminte, locuinţǎ etc.) le resimţim ca necesitati, ceea ce se rǎsfrânge dureros asupra vieţii noastre în general.
A vorbi despre libertate la începutul mileniului trei într-o societate care nu asigurǎ necesitǎţile minime indivizilor din care e compusǎ este o aberaţie. Tǎrile avansate asigurǎ acest minim prin diversele mǎsuri sociale pe care le iau (ajutor de şomaj etc.).
Este greşitǎ ideea cǎ aceste mǎsuri sociale au doar un caracter umanitar sau de prevenire a unor revolte sociale. Ele asigurǎ un climat de siguranţǎ celor care muncesc ca salariaţi în diversele domenii de activitate. Astfel cel rǎmas fǎrǎ un loc de muncǎ are suficiente resurse pentru a-şi cǎuta un serviciu acceptabil pentru el sau sǎ-şi facǎ o eventualǎ recalificare. Mǎsurile de protecţie socialǎ ajutǎ astfel la creerea unui climat concurenţial pe piaţa muncii. Beneficiarii acestor mǎsuri nu sunt doar salariaţii ci şi acele companii care au nevoie de forţǎ de muncǎ calificatǎ şi care sunt dispuse sǎ plǎteascǎ pentru asta, (la nivelul actual al ştiinţei şi tehnologiei cantitatea de cunoştinţe care trebuie asimilate este foarte mare în plus datoritǎ progresului accelerat procesul de învǎţare nu se mai terminǎ pe bǎncile şcolii, ci continuǎ toatǎ viaţa, astfel o societate în care stresul şi grija zilei de mâine sunt la ordinea zilei e condamnatǎ la înapoiere). O altǎ idee care se mai vehiculeazǎ încǎ şi care ar trebui consideratǎ depǎşitǎ ar fi aceea cǎ dacǎ ar avea un minim necesar asigurat oamenii ar fi tentaţi sǎ nu mai munceascǎ. Experienţa aratǎ cǎ în general oamenii nu se mulţumesc cu minimul necesar ei cǎutând mereu o viaţǎ mai bunǎ.
Fǎcând o analogie între societatea româneascǎ dinainte de revoluţie şi cea de astǎzi observǎm douǎ forme diferite de încǎtuşare a libertǎţii individuale. Înainte de ’89 aceasta se fǎcea prin forţǎ mai nou se face prin foame. Pentru cei sǎraci nevoia locului de muncǎ nu este datǎ de dorinţa de mai bine sau de aceea de a face ceva, ci de necesitatea naturalǎ de a-şi procura cele necesare vieţii. Libertatea lor de a-şi alege un drum în viaţǎ fiind restrânsǎ de nevoia de a supravieţui. Sǎracii sunt puşi astfel faţǎ de cei bogaţi într-o poziţie de inferioritate(nu ca oameni cǎci a fi superior sau inferior cuiva nu e o chestiune care ţine de buget) socialǎ. Aceastǎ inferioritate socialǎ se manifestǎ prin nevoia celui sǎrac de a-şi vinde forţa de muncǎ pentru a nu muri de foame. Un om nu poate spune cǎ munceşte pentru el, dacǎ aceastǎ muncǎ nu-i aduce satisfacţii fie chiar şi doar materiale(câştigul obţinut prin muncǎ ajungându-i şi pentru altceva în afarǎ de a supravieţui).
Pentru a putea afirma cǎ într-o ţarǎ existǎ libertate sunt necesare un sistem de guvernare democratic şi asigurarea minimului necesar tuturor locuitorilor ei. Primul neajuns al sistemului comunist a fost acela cǎ nu a putut asigura o guvernare democraticǎ, minimul necesar fiind asigurat prin obligaţia statului de a asigura locuri de muncǎ pentru toatǎ lumea. Sistemul capitalist are marele defect cǎ fǎrǎ o protecţie socialǎ adecvatǎ oferǎ patronilor un mijloc de exploatare foarte eficient bazat pe nevoia omului de a se hrǎni.
Unde se aflǎ România azi? Salariile mici(mizerabile în comparaţie cu cele din vest) spun totul. Protecţia socialǎ este doar de formǎ, o amǎgire care ne face sǎ ne credem civilizaţi. Democraţia? Aici am câştigat ceva faţǎ de vechiul regim: avem alegeri libere. Adevǎrul e cǎ la noi democraţia se pierde pe undeva prin mulţimea de ordonanţe de urgenţǎ. Cât despre libertate, se pare cǎ pentru mulţi români revoluţia din decembrie 1989 le-a adus atât libertatea de exprimare cât şi pe cea de a muri de foame.
A fi liber înseamnǎ a putea sǎ faci ce vrei. Acest lucru este imposibil pentru un om, puterea de a face ce vrea fiindu-i redusǎ de condiţia lui umanǎ. Prin urmare pentru a vorbi despre libertate trebuie sǎ ţinem cont de limitele noastre biologice. Aceste limite sunt de douǎ tipuri cele care ţin de puterea noastrǎ de a face ce vrem şi cele care ţin de asigurarea fiinţei noastre cu cele necesare vieţii de zi cu zi. Primele nu le resimţim atât de acut în viaţa noastrǎ şi conştientizarea lor nu ne face sǎ ne simţim mai puţin liberi, în schimb nevoile (hranǎ, îmbrǎcǎminte, locuinţǎ etc.) le resimţim ca necesitati, ceea ce se rǎsfrânge dureros asupra vieţii noastre în general.
A vorbi despre libertate la începutul mileniului trei într-o societate care nu asigurǎ necesitǎţile minime indivizilor din care e compusǎ este o aberaţie. Tǎrile avansate asigurǎ acest minim prin diversele mǎsuri sociale pe care le iau (ajutor de şomaj etc.).
Este greşitǎ ideea cǎ aceste mǎsuri sociale au doar un caracter umanitar sau de prevenire a unor revolte sociale. Ele asigurǎ un climat de siguranţǎ celor care muncesc ca salariaţi în diversele domenii de activitate. Astfel cel rǎmas fǎrǎ un loc de muncǎ are suficiente resurse pentru a-şi cǎuta un serviciu acceptabil pentru el sau sǎ-şi facǎ o eventualǎ recalificare. Mǎsurile de protecţie socialǎ ajutǎ astfel la creerea unui climat concurenţial pe piaţa muncii. Beneficiarii acestor mǎsuri nu sunt doar salariaţii ci şi acele companii care au nevoie de forţǎ de muncǎ calificatǎ şi care sunt dispuse sǎ plǎteascǎ pentru asta, (la nivelul actual al ştiinţei şi tehnologiei cantitatea de cunoştinţe care trebuie asimilate este foarte mare în plus datoritǎ progresului accelerat procesul de învǎţare nu se mai terminǎ pe bǎncile şcolii, ci continuǎ toatǎ viaţa, astfel o societate în care stresul şi grija zilei de mâine sunt la ordinea zilei e condamnatǎ la înapoiere). O altǎ idee care se mai vehiculeazǎ încǎ şi care ar trebui consideratǎ depǎşitǎ ar fi aceea cǎ dacǎ ar avea un minim necesar asigurat oamenii ar fi tentaţi sǎ nu mai munceascǎ. Experienţa aratǎ cǎ în general oamenii nu se mulţumesc cu minimul necesar ei cǎutând mereu o viaţǎ mai bunǎ.
Fǎcând o analogie între societatea româneascǎ dinainte de revoluţie şi cea de astǎzi observǎm douǎ forme diferite de încǎtuşare a libertǎţii individuale. Înainte de ’89 aceasta se fǎcea prin forţǎ mai nou se face prin foame. Pentru cei sǎraci nevoia locului de muncǎ nu este datǎ de dorinţa de mai bine sau de aceea de a face ceva, ci de necesitatea naturalǎ de a-şi procura cele necesare vieţii. Libertatea lor de a-şi alege un drum în viaţǎ fiind restrânsǎ de nevoia de a supravieţui. Sǎracii sunt puşi astfel faţǎ de cei bogaţi într-o poziţie de inferioritate(nu ca oameni cǎci a fi superior sau inferior cuiva nu e o chestiune care ţine de buget) socialǎ. Aceastǎ inferioritate socialǎ se manifestǎ prin nevoia celui sǎrac de a-şi vinde forţa de muncǎ pentru a nu muri de foame. Un om nu poate spune cǎ munceşte pentru el, dacǎ aceastǎ muncǎ nu-i aduce satisfacţii fie chiar şi doar materiale(câştigul obţinut prin muncǎ ajungându-i şi pentru altceva în afarǎ de a supravieţui).
Pentru a putea afirma cǎ într-o ţarǎ existǎ libertate sunt necesare un sistem de guvernare democratic şi asigurarea minimului necesar tuturor locuitorilor ei. Primul neajuns al sistemului comunist a fost acela cǎ nu a putut asigura o guvernare democraticǎ, minimul necesar fiind asigurat prin obligaţia statului de a asigura locuri de muncǎ pentru toatǎ lumea. Sistemul capitalist are marele defect cǎ fǎrǎ o protecţie socialǎ adecvatǎ oferǎ patronilor un mijloc de exploatare foarte eficient bazat pe nevoia omului de a se hrǎni.
Unde se aflǎ România azi? Salariile mici(mizerabile în comparaţie cu cele din vest) spun totul. Protecţia socialǎ este doar de formǎ, o amǎgire care ne face sǎ ne credem civilizaţi. Democraţia? Aici am câştigat ceva faţǎ de vechiul regim: avem alegeri libere. Adevǎrul e cǎ la noi democraţia se pierde pe undeva prin mulţimea de ordonanţe de urgenţǎ. Cât despre libertate, se pare cǎ pentru mulţi români revoluţia din decembrie 1989 le-a adus atât libertatea de exprimare cât şi pe cea de a muri de foame.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)