De pe la români

România are la început de mileniu trei un iz ciudat de nou şi vechi, de seriozitate şi băşcălie, de bazar oriental şi de centru de cultură modern, european. Dar românului nu-i lipseşte umorul; acest fantastic dar al naturii moştenit din moşi-strămoşi, şi care de-a lungul unei istorii pline de vitregii ne-a destins frunţile şi ne-a făcut să trecem peste greutăţi şi nevoi, mai senini şi cu mai multă forţă de a răzbate printre vicisitudinile istoriei.
Mai nou râsul românilor are un gust amar. După ani de regim dictatorial, ani în care trăiau bine numai şefii şi slugile lor, cei care se împopoţonau cu numele de comunişti, avem parte doar de o apăsătoare sărăcie şi de noi lideri, făcuţi la normă, îmbuibaţi de importanţă de sine şi de şunci afumate ca nişte purcelaşi bine întreţinuţi.
Ca prin minune fabrici, combinate, terenuri, şi alte proprietăţi au trecut din posesia „întregului popor” ( dar de care beneficiau doar cei cu funcţii, nu cei cu nevoi cum spunea propaganda) în posesia altora, se ştiu ei care; de parcă o vrăjitoare cunoscătoare de toate-cele ar fi fluturat cu bagheta ei magică şi ar fi dat credincioşilor şi idolatrilor ei tot felul de bunătăţi inaccesibile poporului de rând. Cum o cheamă pe această vrăjitoare fantastică?! Se zice că are mai multe nume cum ar fi: ticăloşie, escrocherie, fraudă, minciună sau furt. Iar celor ce i se închină le mai zice ( printre altele) şi neruşinaţi.
Unde au dus toate astea? La o stare cronică de sărăcie, o stare inacceptabilă pentru alţii dar pe care se pare că noi o suportăm. Câteodată mai şi râdem, facem haz de necaz, într-un fel sau altul râsul ne face bine. Dar se pune întrebarea: nu ar fi fost oare mai bine să găsim soluţii de a ieşi din criză, nu ar fi fost mai bine ca râsul nostru să fi fost cel al unor oameni siguri pe ziua de mâine, oameni care râd de vreo primejdie imaginară când îşi dau seama că sau speriat degeaba, decât al unor oameni care râd de buzunarele lor prin care bate vântul şi de ciorba chioară de pe masă. Da! râsul nostru e sănătos, e sublim, dezvăluie o forţă lăuntrică a poporului şi o înălţătoare putere de sine, o putere mistică de a minimaliza răul şi de a-şi bate joc de el. Dar are un gust amar! Când momentul hazliu trece, şi când realitatea crudă îşi dezvăluie colţii nemiloşi, în colţul ochilor românilor apar lacrimi, lacrimi de neputinţă şi de frustrare.
Cum de s-a ajuns aici? Probabil că sa profitat de credulitatea, blândeţea şi buna credinţă a unui popor întreg. Românii, popor blând şi cu sufletul bun, nu sau îndoit de bunele intenţii ale celor pe care iau votat. Dar le-au arătat ei, acestor români, le-au arătat ce înseamnă fanfaronada şi escrocheria politică, rapacitatea şi minciuna electorală şi alte rele ale unui sistem ipocrit şi corupt. Şi românii au crezut. Au crezut minciuna şi demagogia şi au tolerat jaful. Nimeni nu le-a spus că un sistem ce se vrea democratic nu rezistă fără forţa şi vigilenţa poporului, care e primul dator să-şi apere drepturile. Când poporul doarme e uşor de înlănţuit.
Dar ce să facem? Mergem înainte. Viaţa are acea forţă motrice care te poartă, vrei nu-vrei, înainte. Şi mai rămâne speranţa, speranţa de mai bine. Şi până ne va fi mai bine, să râdem, că situaţia are haz nu glumă. Iar dacă în spatele acestor hohote ce vestesc necazul şi nu bucuria vom fi mai vigilenţi şi mai responsabili în ceea cea priveşte soarta noastră, şi dacă vom reuşi să fim mai uniţi şi să facem front comun în faţa vitregiilor soartei, poate vom reuşi, să ne clădim, singuri, un viitor mai fericit, un viitor până acum furat de tot soiul de lichele ce nu fac decât să cerşească voturi pentru sărăcirea noastră.